Archive for November, 2010

It’s no Scrubs, no Grey, no House.

November 25, 2010

Filmele, din nou, m-au extirpat din realitatea cotidiana locala. E vina mea. Ma atasez prea mult. Si apoi rad cand imi povesteste bunica, plina de patos, ce se intampla in filmele indiene la care se uita in mod cotidian. Sunt la fel. In spitalele din Bucuresti nu e ca-n Scubs, sau ca-n Grey, sau ca-n House. De fapt nu e in asta in care am fost eu. In asta e mai mult ca in Moartea Domnului Lazarescu.  Dar mai putin extrem. Sunt si oameni de treaba, si asistente dragute si medici foarte simpatici.  Dar sunt si camere cu 7 paturi in loc de 5 in care le e frica oamenilor sa aeriseasca (pt ca le e frica sa nu raceasca daca stau in curent). Sunt si mai grav oameni care sunt internati in paturile de pe hol, care probabil au venit de la urgenta. De obicei sunt oameni in varsta si tristi. Care nu prea au cu cine sa vorbeasca. Care ar vrea sa-si povesteasca toata viata de parca ar trebui sa se faca un film dupa ea (asta e efectulpsihologic al melodramatizarii oricarei povesti la tv). Eu credeam ca asta e doar importanta pe care si-o dau artistii, ei crezand ca viata lor personala ar fi interesanta pentru altii. Si in timpul in care isi povestesc toata viata, se ajuta intre ele. Eu am stat intr-un salon cu doamne. Si se creeaza un fel de bonding, cam cum au barbatii in armata, ele se pot intalnii apoi si depana amintiri despre cum era in spital. Se ajuta intre ele, sa se ridice din pat dupa operatie. Schimba impresii despre muraturi, copii. barbati , sanatate. Una dintre ele spunea: “Tu trebuie sa fii propriul tau doctor , sa ai grija de tine si sa bei ceai!”  Poti s-a contrazici o afiratie ca asta?

E mult mai trist in spitalul asta, pentru ca oamenii sunt mai tristi. Pentru ca nu nu vezi cand stagiarii incearca sa faca cel mai mare doctor din lume, pentru ca nu-ti sunt prezentate cazurile astfel incat sa se extraga pentru tine din ele o invatatura de viata cu care sa nu poti sa nu relationezi. Pentru ca majoritatea dintre noi( si asta e bine) nu suntem un mister medical, de care sa se ocupe o echipa intreaga de diagnosticieni. Ci poti fi doar un granulom de fir. Si sa mergi cu picioarele tale sa te asezi pe masa de operatie, si sa vorbesti cu doctorul de Leonard Cohen si Bob Dylan in timp ce esti sterilizat. Si sa ai doar o atestezie locala, fara nici un fel de perfuzii, nici un calmant, pentru ca nu te doare nimic. Sa bati palma cu doctorul dupa ce si-a dat jos manusile si sa-ti spuna ca a mai scos un fir. Si sa cobori de pe masa sa astepti brancardierii sa te duca la tine in salon si sa te vezi in tavan cum mergi ca un travelling. Iar apoi sa dai niste telefoane si sa adormi. Asta a fost operatia mea.  Si eu am tendinta sa fiu mai melodramatica decat trebuie. Sa ma plang mult mai mult decat trebuie. Ma enerveaza groaznic ca din nou nu voi putea face efort pentru o vreme. Dar va fi ok. Pe 14 septembrie 2009 am scapat de o peritonita groaznica. Asa ca oricat m-as plange eu, imi dau seama  din cand in cand ca e mult mai bine decat pare.

I’m home, I’m healing, I’m wireless.

Advertisements

Noi sa fim sanatosi!

November 21, 2010

Deci, maine dimineata ma trezesc mult mai dimineata decat in celelalte dimineti ale vietii mele normale, obisnuite, monotone. V-am mai povestit de treaba cu granulomul meu. Tin minte ca si datat trecuta cand trebuia sa ma internez  si am inceput sa fumez dunhill ziceam ca macar acum sa ma respect si eu, la sfarsit. Planul e ca maine dim la 7.30 sa fiu la spital, cum ar fi la receptie sa-mi dea cheile. Mi-e putin groaza ca voi sta in camera cu multi oameni batrani care miros ciudat. N-am nimic cu batranii, unii sunt amuzanti si au povesti dragute, dar cand sunt bolnavi si se vaita ma cam indipun. Am vazut data trecuta cand am stat in spital cum s-au chinuit o ora sa-i gaseasca unei doamne o vena de pus perfuzia, si care avusese nu stiu cate operatii, si a trebuit sa-i faca clisma… dar era doar una.  Mi-e mai frica atunci cand sunt mai multi, sunt ca zombi din filmele americane iar eu nu stiu dansul de la triller. Dar am gasit o solutie amuzanta pentru scenariile mele. Lie and lie some more. Sa incep sa inventez povesti daca vor sa faca conversatie. Stimuleaza creativitatea si e si amuzant sa vezi reactiile celorlalti, e chiar un studiu asupra autocontrolului. 😀 Deci, fun. Am carti, am povesti de ascultat. O sa fie ok.  Daca nu, stiti voi, whiskey, lalele si tort de ciocolata!

In alta ordine de idei, aproape vine luna Decembrie si tot vad prin oras afise cu Hrusca I give to you…drumoroll…http://www.hruscafacts.ro/ Unlimited facts, pentru cei ce nu cunoaste si mai ales pentru cei carora le-am zis de asta si sunt sigura ca nu si-au mai adus aminte sa caute. Dintre ele:

Hrusca a facut un nod fara nicio legatura.

Hrusca nu are nevoie de casa de discuri, are chitara cu DVD-writer.

Atunci ne vedem cand ma intorc.

Hrusca poate muri intrun singur fel: inecat in ler de kryptonita.

Prima ninsoare incepe cand Hrusca isi acordeaza chitara.

Dealtfel deabea astept prima ninsoare, :)) daca-o mai apuc, cine ma cunoste stie ca sunt inebunita dupa Craciun, mai putin in spirit religios, mai mult in spirit de vacanta de iarna. Vreau sa patinez, sa merg cu bicicleta pe zapada, sa fac snowangels…sa fac cazemate si sa ma rostogolesc in zapada. Dar pana atunci mai e meciul de rugby Romania – Uruguay. Veniti ca o sa fie misto. E sambata viitoare. Deja nu mai sunt locuri la Tribuna 1, deci cine doreste, cine pofteste, sa-si ia la tribuna 2, ca nici nu e cu loc, e cu primu’ venit, primu’ servit,  se si vedem misto (am fost la meciul cu Fiji anul trecut tot cam pe vremea asta) cu nocturna, cu alea alea. Deci Stadionul Arcul de Triumf, sambata 27 Noiembrie, incepand cu  ora 17.00. Aici e si promoul, cam penibil cu efectul ala… da bine ca se promoveaza in vreun fel. Mi-ar placea sa vad multi oameni, oricum ar face domnii pe teren. Va puteti lua bilete si din magazinele Diverta, dar nu din ala de la Romana, ca am auzit ca s-a inchis.

Va pup. Ne vedem curand!

Ps : stau pana miercuri in spital, deci daca se hotaraste cineva sa treaca pe la mine, sa-i ia aparatu foto sa-mi faca si mie poza pt blog.

Multumesc anticipat.

 

 

Rudooolf!!!

November 18, 2010

Daca ati trecut prin magazine probabil ati observat. A inceput isteria generala. Sau pregatirea pentru isteria generala legata de craciun. pe mine ma enerveaza. As da lege sa inceapa cel mai devreme la 1 Decembrie. Oricum, probabil e un fel de anunt.”Trebuia sa incepi sa economisesti bani de la sparsitul lui septembrie ca sa iei cadouri pentru toata lumea! Nu sa bei mereu pana ai nasul ca Rudolf” Si oricum, eu variez foarte usor intre depresie si entuziasm in anotimpul asta. Tind sa fac mari greseli. dar nu e nici o problema. Sunt impacata cu ideea ca oricat as incerca sa le rezolv restul anului, vine iar decembrie si voi face iarasi aceleasi greseli :D.  Dar sunt impacat si cu greselile mele. Le-am acceptat. De fapt, cam asta am facut in ultima vreme, am negociat cu partea accea din constiinta mea care e responsabila cu penitenta. Si i-am zis: Destul e destul! (Suna ciudat si haios in romana) Am lucruri mai bune de facut decat sa-mi plang de mila.  Si printre lucrurile alea sunt si niste felicitari de craciun in serie limitata. Vad eu cate comercializez, cate trimit, important e sa le fac.

La multi ani,  Sa Na Ta Te!

I love it

November 17, 2010

I wanted to write him some time ago. I never got the chance. And the courage. Today, when I was posting my every day picture I saw the picture he posted. It’s the first time I downloaded a picture of his tumbler. I don’t know if he ever had an exhibition, I don’t know if he has been seen in art galleries, I don’t know if he likes art galleries, I just know I love his work. I don’t want to compare it with anything. It amazes me every time. I see  stories. I see people. Actually he sees people, and colors , and sites , and details and stories. And I just love it and him. I love his world, I love the way he wanted it to be.

He is my favourite photographer at the moment. Atisha.

 

 

 

On the way

November 11, 2010

Marti seara am decis sa onorez o invitatie facuta de mai mult timp. Asa ca, dupa o saptamana de tabara in care deabea am avut timp sa-mi vad bine fata in oglinda, am avut chef sa ma imbrac dragut, in negru, cu fustita, cu dres finut albastru, mini poseta, cu cizme, sa-mi dau cu niste blush in obrajori, un rimelut, alea alea.

Probabil ca se simte in atitudinea oricarui om cand se simte bine cu felul cu arata.

Asa ca ies din casa si ma indrept spre statia de autobuz pe la opt fara zece minute. In statie un domn cu parul alb si cu un caine alb imi zambeste si ma saluta. Salut inapoi desi nu-l cunosteam. Poate era un vecin. Eu nu prea imi stiu vecinii. A mers pana la prima strada si apoi s-a intors si mi-am dat seama ca ma privea. Eu mi-am pus castile in urechi si incercam sa ma uit in alta directie. Se intoarce, trece pe langa mine, ma priveste in continuare, si porneste cu catelul in cealalta directie. Vine autobuzul. Ma urc in spate. Ascult muzica. Dupa trei statii vad ca in spatele lui era autobuzul care ma ducea direct la Unirea. Cobor sa-l astept. In statie doi tineri de vreo 20 de ani imbracti in negru. Unul mai inalt, celalalt mai scund, cu gluga, barbos. Imi spun ceva plecand din statie. Eu nu aud, imi scot o casca, si spun “poftim” cu o fata nedumerita. Mai spune o data desi se mai indepartase de mine. Eu scot si cealalta casca si continui privirea nedumerita. Apoi aud: “Arati bine!” Cred ca a spus destul de tare, si asta m-a amuzat. Am spus: “Mersi! Si voi!” Mai face un pas apoi intoarce din noi privirea spre mine si ma intreaba descriind cu mana un cerc paralel cu solul: “Esti din zona?” Eu spun: “Nu.” Simplu si zambind. Am mintit. Ma urc in autobuz si cobor la Unirii. Stau  la semafor si cand se face verde alerg putin desi autobuzul plecase din statie si acum tocmai se oprise la semafor. Un domn imi spune: “Domnisoara, haideti in asta, ca pentru dumneavoastra deschide!” Eu: “Nu, lasati ca mai vine altul!” El “Si ce daca, asta e aici!” si se duce la sofer sa usa si bate, si spune “Haideti, pentru domnisoara” Soferul zice “Si ce?”, eu rad, si merg spre statie. Soferul deschide usa de la mijloc, in drepul careia ajunsesem si sar in autobuz, si domnul dupa mine, care astepta la usa din fata. Apoi incepe sa-mi spuna: “Trebuie sa profiti domnisoara, daca arati bine. Ia uite, va invat la prositii. Eu n-am masina. E cam greu sa inviti o femei in oras, sa-i zici ca dupa iei un autobuz si apoi schimbi cu 41…. In viata se sa inveti sa profiti.” Probabil a zis mult mai multe dar nu am inteles tot pentru ca radeam. Cand ajunge autobuzul la statia de la Hanul lui Manuc imi spune: “Aici sunt doua baruri, unul cu mancare, altul fara mancare, aici lucrez eu, sa vii sa ma vezi! Mihai pianistul!!!” Am dat din cap ca o sa vin. “Si azi in care sunteti?”, intreb. Coborat deja din autobuz imi zice:”Nici nu mai stiu”, dupa care mai spune odata”Mihai, pianistul!”

Eu am mai stat o statie in autobuz. Cobor, trec pentre pod. Nu stiam exact unde e localul. Il intreb pe un baiat care tocmai traversase in graba si acum era la un bancomat. Imi spune ca nu stie unde e. Multumesc zambitoare si plec. Apoi vad ca alearga dupa mine si imi spune putin gafaind: “M-a mai intrebat cineva, mi-am adus aminte, si parca a traversat in partea aia spre Lipscani, acum mi-am adus aminte, p-acolo tre sa fie.” “Eu stiam ca e mai pe partea asta!” “Da?, stai putin!” Si opreste un domn si o doamna pe strada ,cu o asa mare siguranta ca ei vor sti raspunsul, ca aveam impresia ca se cunosc. Domnul chiar a stiut sa-mi spuna exact. Ciudat. Eu le multumesc amandurora si ma indrept spre locatie. Cobor scarile. Intru, domnisoara de la intrare imi spune ca ma pot aseza la masa 5. Ma duc la bar. Imi iau un whiskey. Trebuia sa-l comand de la masa, dar n-am stiut. Ma asez si-mi aprind o tigara, si ma tot uit spre intrare. Un domn cu palarie ma intreaba de la vreo 3-4 metri distanta: “Singurica? Da’ ce nu mai sunt barbati?” “Sunt” spun eu. A mai spus ceva, dar n-am inteles exact ce. M-am dat seama ca era deja a cincea  comunicare cu o persoana pe care nu o stiam in mai putin de 40 de minute.

Din nou la The Tiger Lillies

November 9, 2010

Asteptarile mele au fost mari si au fost depasite. The Tiger Lillies au fost din nou geniali si magici si plini de acelasi umor negru, specific, putin grotesc, inteligent. Pentru mine a fost chiar emotionanta experienta.

Got a set of golden handcuffs
Got a set of golden chains
Live in a prison called a penthouse
Where the inmates drink champagne

Got a set of plastic handcuffs
Got a set of plastic chains
Live in a prison called a slum
But it wouldn’t matter if that was to change

Because you were born to fail…

Niste oameni care m-au impresionat atat prin spectacolul lor cat si prin cat de binevoitori au fost cu fanii care s-au incgesuit dupa spectacol, la sesiunea de autografe. Salutau fiecare om in parte, multumeau, faceau poze, desi tocmai cantasera timp de o ora si 40 de minute. Mi-a placut. Am cumparat si eu ultimul lor album care tocmai a avut premiera pe 19 septempbrie la Praga. Sincer nu tin minte ultima oara cand mi-am cumparat un album originial dar dintre toti oamenii pe care i-am ascultat vreodata live ei merita cel mai mult. Pentru originalitate, pentru efort, pentru simplitatea si complexitatea spectacolului, pentru ca nu vor fi niciodata pe Mtv, pentru ca spun cate o poveste in fiecare melodie, pentru ca si-au denumit stilul “satanic folk” sau”punk cabaret”.

Mai dau inca doua exemple, pentru ca entuziasmul meu ma face se vorbesc in clisee.

Seremon

The good/The just/The righteous/You shall go to Hell/

The more /You try /To wash yourself/ The more you’re going to smell.

Pigs Will Fly

Everything is possible“, the pig she didi say

She flapped her wings and then flew away

Life is simply like a dream, nothing here is as it seems

The carnival they’re breaking free of this bullshit you and me

Ultimele doua citari sunt de pe albumul cumparat pe care il ascult chiar acum, a carei coperta o puteti vedea in poza de sus. Nu vreau sa spun mai multe despre el.  Sper sa-l ascultati si voi.

In incheiere vreau sa multumesc domnului Jack Rider, care m-a adus atat la spectacolul lor de anul asta cat si cel de anul trecut si care m-a incurajat sa cumpar albumul si sa-mi iau si autograf.