It’s no Scrubs, no Grey, no House.

Filmele, din nou, m-au extirpat din realitatea cotidiana locala. E vina mea. Ma atasez prea mult. Si apoi rad cand imi povesteste bunica, plina de patos, ce se intampla in filmele indiene la care se uita in mod cotidian. Sunt la fel. In spitalele din Bucuresti nu e ca-n Scubs, sau ca-n Grey, sau ca-n House. De fapt nu e in asta in care am fost eu. In asta e mai mult ca in Moartea Domnului Lazarescu.  Dar mai putin extrem. Sunt si oameni de treaba, si asistente dragute si medici foarte simpatici.  Dar sunt si camere cu 7 paturi in loc de 5 in care le e frica oamenilor sa aeriseasca (pt ca le e frica sa nu raceasca daca stau in curent). Sunt si mai grav oameni care sunt internati in paturile de pe hol, care probabil au venit de la urgenta. De obicei sunt oameni in varsta si tristi. Care nu prea au cu cine sa vorbeasca. Care ar vrea sa-si povesteasca toata viata de parca ar trebui sa se faca un film dupa ea (asta e efectulpsihologic al melodramatizarii oricarei povesti la tv). Eu credeam ca asta e doar importanta pe care si-o dau artistii, ei crezand ca viata lor personala ar fi interesanta pentru altii. Si in timpul in care isi povestesc toata viata, se ajuta intre ele. Eu am stat intr-un salon cu doamne. Si se creeaza un fel de bonding, cam cum au barbatii in armata, ele se pot intalnii apoi si depana amintiri despre cum era in spital. Se ajuta intre ele, sa se ridice din pat dupa operatie. Schimba impresii despre muraturi, copii. barbati , sanatate. Una dintre ele spunea: “Tu trebuie sa fii propriul tau doctor , sa ai grija de tine si sa bei ceai!”  Poti s-a contrazici o afiratie ca asta?

E mult mai trist in spitalul asta, pentru ca oamenii sunt mai tristi. Pentru ca nu nu vezi cand stagiarii incearca sa faca cel mai mare doctor din lume, pentru ca nu-ti sunt prezentate cazurile astfel incat sa se extraga pentru tine din ele o invatatura de viata cu care sa nu poti sa nu relationezi. Pentru ca majoritatea dintre noi( si asta e bine) nu suntem un mister medical, de care sa se ocupe o echipa intreaga de diagnosticieni. Ci poti fi doar un granulom de fir. Si sa mergi cu picioarele tale sa te asezi pe masa de operatie, si sa vorbesti cu doctorul de Leonard Cohen si Bob Dylan in timp ce esti sterilizat. Si sa ai doar o atestezie locala, fara nici un fel de perfuzii, nici un calmant, pentru ca nu te doare nimic. Sa bati palma cu doctorul dupa ce si-a dat jos manusile si sa-ti spuna ca a mai scos un fir. Si sa cobori de pe masa sa astepti brancardierii sa te duca la tine in salon si sa te vezi in tavan cum mergi ca un travelling. Iar apoi sa dai niste telefoane si sa adormi. Asta a fost operatia mea.  Si eu am tendinta sa fiu mai melodramatica decat trebuie. Sa ma plang mult mai mult decat trebuie. Ma enerveaza groaznic ca din nou nu voi putea face efort pentru o vreme. Dar va fi ok. Pe 14 septembrie 2009 am scapat de o peritonita groaznica. Asa ca oricat m-as plange eu, imi dau seama  din cand in cand ca e mult mai bine decat pare.

I’m home, I’m healing, I’m wireless.

Tags: , , ,

2 Responses to “It’s no Scrubs, no Grey, no House.”

  1. rhk Says:

    enjoy!🙂

  2. daniela rhu Says:

    Thanks!🙂

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s


%d bloggers like this: