Posts Tagged ‘Bucuresti’

Nostalgie

September 18, 2011

Aseara eram acasa si mi-am dat seama ca in 2 saptamani nu o sa mai fiu acasa aici. Pentru prima oara am avut un sentiment de tristete legat de asta. Romanii sunt in general oameni nostalgici. Nu stiu exact cum ne comparam ca nostalgie cu alte culturi, dar sper sa invat depre asta mai multe in urmatoarele luni. Vineri seara am vazut la Hanul lui Manuc (care cred ca e un loc bun de adus straini, n-am stat la masa deci nu stiu cum e servirea, dar pare bun)  un film depre nostalgia romaneasca, cu clisee depre care am auzit, depre branduri de care am auzit multe povesti, plus eticheta “nu se mai fac lucrurile ca pe vremuri, nu mai e cum era odata.”, Metrobranding, o poveste de dragoste intre oameni si obiecte. “Vrei sa-ti multumesti nevasta, cumpara-i saltea Relaxa” A fost o fraza pe care am repetat-o tot restul serii, razand de fiecare data.  Nostalgie.

Noaptea a fost imapartita in mai multe opriri in subsoluri si pe acoperisuri si a durat pana dimineata, intr-un pub, la meciul de rugby Romania-Argentina, unde la 6.30 dimineata erau multi din oamenii pe care i-am cunoscut anul trecut, prin admiratia pe care o port acestui sport. Oameni speciali, care se pricep la ceea ce fac si care imi sunt foarte dragi. Atmosfera era frumoasa chiar daca Romania pierdea. Atitudinea noastra, asteptarile fata de performantele sportive pot spune multe.

Pana mi-am terminat berea meciul se terminase si-mi luasem deja la revedere de la mai toti oamenii care venisera, unii de acasa unii ca mine din oras. Afara era soare (cand am ajuns in pub era inca noapte)si vantul batea foarte placut iar in drumul pana la metrou i-am povestit celui ce ma insotea de scena din autobuz din ziua care tocmai trecuse:

“M-am urcat la Romana si lumea vocifera pentru ca in spate erau trei aurolaci. Soferul a deschis usile si cei trei si-au facut loc si au coborat. Un domn vocifera in continuare, jignindu-i. De pe trotuar unul din ei  arata cu degetul aratator pe obraz si spune: “Oameni suntem.” Era intr-adevar mai om decat cel din autobuz, care a continuat sa tipe la o doamna care le luase apararea, plus sustinatorii ambelor parti. Un forum general unde oamenii tin sa-ti spuna parera iar daca o spun destul de tare va fi si auzita, daca nu poate macar va fi aprobata de cineva din vecinatate. O doamna mai din fata autobuzului trage aer in plamani si zbiara cat poate: ” Taceti dracului din gura!!! Eu ma trezesc dimineata si lucrez x ore pe zi. Va respect linistea, respectati-o si voi pe-a mea!” Nu pot decat sa rad pentru ca e mult prea autentic. Ma simt parte dintr-un film romanesc.”

NOSTALGÍE, nostalgii, s. f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut. ♦ Dorință (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat.– Din fr. nostalgie.

La 3 fix am mutat ceasul la 4.

March 27, 2011

Dupa cum spuneam ieri inainte sa plec de-acasa, eu oricum tot la 10 ma trezesc chiar daca ma culc la 11 noaptea sau la 5 dimineata. Doar ca acum zecele e 11 si parca s-au intamplat prea multe de cand am plecat pana cand m-am inotrs de-acasa. A fost una din noptile alea la care daca ai incepe sa povestesti ai trage mult aer in piept de parca n-ai mai putea sa respiri pana la sfarsitul istorisirii, dar pe care il expiri in intregime in primul “paaaai…”. Senzatia aia ciudata, de apasare, ca nu poti cuprinde intr-un gand tot ce vei avea sa spui.  Ca e ca un film. Sau ca o carte de care tragi putin la sfarsit pentru ca nu vrei sa se termine. Imi mai vin in minte nopti la care am avut senzatia asta, de fapt perioade de timp de cam 24 de ore, pe care trecerea timpului nu le-a facut sa para mai putin interesante si intense. Pentru ca asta ma gandesc adeseori. Ca ma simt eu acum asa pentru ca sunt entuziasmata, pentru ca deabea m-am trezit din somn si sunt intr-o stare  mai emotionala pentru ca sunt nedormita si ma doare corpul si inca mai am alcool in sange. Dar nu e asta.

Sper sa scriu intr-o zi povestile astea, cu un amanunt moderat, sa fie scenarii, sa fie poate doar povestiri, sa-mi spuna cineva din exterior daca sunt interesante doar in capul meu, cum e pentru fiecare interesanta propria viata, sau e ceva putin mai mult.

Fragment:

” Am urcat scarile si am iesit din club. Sunt sigura ca aveam cumva o senzatie asemanatoare. Noi ne si intretinem un anumit dramtism pentru ca ne plac asa mult filmele incat uneori ne place si sa ne vedem in interiorul lor. ‘Parca suntem intr-un afis de film.’ ‘Da.’ am raspuns. Eu eram pe langa bicicleta mea portocalie, in bocanci si maneca trei sferturi cu vesta gri de fas peste. El avea esarfa si palarie.  Era 6…de fapt fosta ora 5. Am mers fara sa stim exact magazinul unde vom ajunge. El a intrat sa ia 2 cafele, eu am asteptat afara cu bicicleta. Intre noi era un geam mare si transparent, destul de curat. Pe partea din magazin era un frigider de inghetata, pus acolo si ca sa nu ai senzatia ca poti intra. Vorbim prin semne, chiar si doamna care face cafeaua mai intreaba daca vreau zahar, aratandu-mi pliculetele. Ma gandeam cum ma vad din magazin, pentru ca lumina care venea din interior era destul de puternica, iar afara nu se luminase inca, dar mai era putin. E asa de brusca schimbarea de la noapte la zi. Putin nu te uiti spre cer si se  lumineaza.(…) Incepuse sa picure. Am decis ca e momentul sa plec spre casa. Era deja lumina dar inca mai erau aprinse farurile masinilor. Am mers repede. Aveam esarfa pe cap. Duminica dimineata e asa liniste. Parcul e gol. Imi place senzatia asta de pustiu. E cam ca la mare, sau poate doar asociez eu asa pentru ca acolo m-au mai prins dimineti mai multe. Mi-ar placea sa fiu la mare pe 23 august.  Strada e goala. Totusi mai sunt cativa oameni matinali cu caini, sau spre serviciu. N-am mai fost niciodata la ora asta in parc. Am mai fost doar o data la o ora apropiata pe bicicleta, dar nu era bicicleta mea. Am iesit din parc, a fost prima oara cand am putut sa travesez direct la iesire, pentru ca erau foarte putine masini. Mergeam relaxata desi imi era putin frig si-mi batea vantul in fata, motiv pentru care trebuia sa pedalez mai tare. Stiam ca sunt aproape de casa, asa ca nu ma speria faptul ca imi simteam picioarele obosite, aproape epuizate de atat mers, pedalat, dansat. Aerul rece e placut dupa tot fumul de dinainte si parca imi curata plamanii. N-am fumat de loc in noaptea asta. Ma gandeam la creionul meu galben.”

On the way

November 11, 2010

Marti seara am decis sa onorez o invitatie facuta de mai mult timp. Asa ca, dupa o saptamana de tabara in care deabea am avut timp sa-mi vad bine fata in oglinda, am avut chef sa ma imbrac dragut, in negru, cu fustita, cu dres finut albastru, mini poseta, cu cizme, sa-mi dau cu niste blush in obrajori, un rimelut, alea alea.

Probabil ca se simte in atitudinea oricarui om cand se simte bine cu felul cu arata.

Asa ca ies din casa si ma indrept spre statia de autobuz pe la opt fara zece minute. In statie un domn cu parul alb si cu un caine alb imi zambeste si ma saluta. Salut inapoi desi nu-l cunosteam. Poate era un vecin. Eu nu prea imi stiu vecinii. A mers pana la prima strada si apoi s-a intors si mi-am dat seama ca ma privea. Eu mi-am pus castile in urechi si incercam sa ma uit in alta directie. Se intoarce, trece pe langa mine, ma priveste in continuare, si porneste cu catelul in cealalta directie. Vine autobuzul. Ma urc in spate. Ascult muzica. Dupa trei statii vad ca in spatele lui era autobuzul care ma ducea direct la Unirea. Cobor sa-l astept. In statie doi tineri de vreo 20 de ani imbracti in negru. Unul mai inalt, celalalt mai scund, cu gluga, barbos. Imi spun ceva plecand din statie. Eu nu aud, imi scot o casca, si spun “poftim” cu o fata nedumerita. Mai spune o data desi se mai indepartase de mine. Eu scot si cealalta casca si continui privirea nedumerita. Apoi aud: “Arati bine!” Cred ca a spus destul de tare, si asta m-a amuzat. Am spus: “Mersi! Si voi!” Mai face un pas apoi intoarce din noi privirea spre mine si ma intreaba descriind cu mana un cerc paralel cu solul: “Esti din zona?” Eu spun: “Nu.” Simplu si zambind. Am mintit. Ma urc in autobuz si cobor la Unirii. Stau  la semafor si cand se face verde alerg putin desi autobuzul plecase din statie si acum tocmai se oprise la semafor. Un domn imi spune: “Domnisoara, haideti in asta, ca pentru dumneavoastra deschide!” Eu: “Nu, lasati ca mai vine altul!” El “Si ce daca, asta e aici!” si se duce la sofer sa usa si bate, si spune “Haideti, pentru domnisoara” Soferul zice “Si ce?”, eu rad, si merg spre statie. Soferul deschide usa de la mijloc, in drepul careia ajunsesem si sar in autobuz, si domnul dupa mine, care astepta la usa din fata. Apoi incepe sa-mi spuna: “Trebuie sa profiti domnisoara, daca arati bine. Ia uite, va invat la prositii. Eu n-am masina. E cam greu sa inviti o femei in oras, sa-i zici ca dupa iei un autobuz si apoi schimbi cu 41…. In viata se sa inveti sa profiti.” Probabil a zis mult mai multe dar nu am inteles tot pentru ca radeam. Cand ajunge autobuzul la statia de la Hanul lui Manuc imi spune: “Aici sunt doua baruri, unul cu mancare, altul fara mancare, aici lucrez eu, sa vii sa ma vezi! Mihai pianistul!!!” Am dat din cap ca o sa vin. “Si azi in care sunteti?”, intreb. Coborat deja din autobuz imi zice:”Nici nu mai stiu”, dupa care mai spune odata”Mihai, pianistul!”

Eu am mai stat o statie in autobuz. Cobor, trec pentre pod. Nu stiam exact unde e localul. Il intreb pe un baiat care tocmai traversase in graba si acum era la un bancomat. Imi spune ca nu stie unde e. Multumesc zambitoare si plec. Apoi vad ca alearga dupa mine si imi spune putin gafaind: “M-a mai intrebat cineva, mi-am adus aminte, si parca a traversat in partea aia spre Lipscani, acum mi-am adus aminte, p-acolo tre sa fie.” “Eu stiam ca e mai pe partea asta!” “Da?, stai putin!” Si opreste un domn si o doamna pe strada ,cu o asa mare siguranta ca ei vor sti raspunsul, ca aveam impresia ca se cunosc. Domnul chiar a stiut sa-mi spuna exact. Ciudat. Eu le multumesc amandurora si ma indrept spre locatie. Cobor scarile. Intru, domnisoara de la intrare imi spune ca ma pot aseza la masa 5. Ma duc la bar. Imi iau un whiskey. Trebuia sa-l comand de la masa, dar n-am stiut. Ma asez si-mi aprind o tigara, si ma tot uit spre intrare. Un domn cu palarie ma intreaba de la vreo 3-4 metri distanta: “Singurica? Da’ ce nu mai sunt barbati?” “Sunt” spun eu. A mai spus ceva, dar n-am inteles exact ce. M-am dat seama ca era deja a cincea  comunicare cu o persoana pe care nu o stiam in mai putin de 40 de minute.

Invitatie la vernisaj

June 23, 2010

I WANT TO BE A ROMANIAN CONTEMPORARY ARTIST

Sub deviza: “Daca nu urcati la arta, arta nu coboara la voi!“…

Va astept vineri, 25 iunie, incepand cu ora 18.00 in cladirea UNIV. DE ARTE BUCURESTI de pe Str. General Budisteanu nr. 19, 010773 Bucuresti 1, la nivelul “cel mai superior” al artei din aceasta facultate, adica tocmai la etajul 4.  Va astept  sa urcati cele patru etaje, pentru ca si eu le-am tot urcat in ultimii 3 ani, sa vizionati  lucrarile colegilor mei si cel mai important a mea, pentru ca asta am facut si eu in ultimii trei ani, sa radem cu sau de ele pentru ca asta…hai ca stiti deja, dar cel mai important, sa fiti alaturi de mine in acest moment de incheiere a unei perioade din viata mea, ce a insemnat facultatea de arte din Bucuresti*.

Va astept la sala 54 unde veti mai gasi arta video, Mall-uri si prajituri din fondant, afise de film, ilustratiii in rame colorate, televizor decorat in interior si macheta fabricata de maini pricepute de origine daneza.

Va astept cu drag, ca si cand.

Daniela


* nu stiu daca va urma si partea a doua, “Masterul Contraataca

Intamplari in B-zone

August 2, 2009

Oficial declar: Nu mai ies duminica din casa, nu in orasul Bucuresti, decat daca va fi absolut necesar. Si cred ca se va aplica si la zilele de sambata. Oricum,  nu voi mai fi in scurta vreme in  Bucuresti, cel putin pentru cat va mai tine vara asta. Acum urmeaza povestirea, explicatia. E simplu. Taranii de oras. Sau orice alta denumire doriti. Aia care isi plimba burtile si copiii alintati si fara educatie, ca nu au de unde, pe strazile Bucurestiului, ingustate si mai mult de masinile parcate. Zona: Minunatul Berceni, mai exact Brancoveanu, Oraselul copiilor, prin apropierea caruia trebuie sa treci ca sa ajungi in Parcul Tineretului. Cred ca aria se ridica la nivelul de “rezervatie” aproape ca si cea a Garii de Nord. In parc nu sunt probleme, e chiar foarte  placut, insa pana ajungi in parc daca esti pe bicicleta si ai pretentia sa mergi pe banda marcata ca fiind pt biciclete tre s-o tii intr-un claxon continuu si sa intampini fetele celor care nu inteleg de ce ii clazonezi, sau care se uita la tine cu expresia “ce ma, ti-a luat ma-ta strada!”. Cred ca sunt aceiasi oameni care stationeza pe partea stanga pe scara rulanta de la metrou. Idiotii si ignornatii. Eu insa eram pe role, pe langa bicicleta. Cei pe role cred ca sunt cumva intre (mersul pe jos si cel pe bicicleta ca facilitati ale drumului), cine era pe bicicleta claxona, eu veneam cu semnalul vocal care varia de la “vedeti ca e banda pt biciclete!!!”, la indemnul “NU mai mergeti/stati pe banda de biciclete!” Probabil ca eu primeam majoritatea injuraturilor. Lasand asta in urma, la intoarcere, hotarata deja sa declar cele cu care am inceput, am avut nenorocul sa trec prin fata unui cetatean de etnie rroma, adica un tigan 🙂 care concentrat sa traverseze neregulamentar a scuipat, cu priceperea de rigoare,  exact in momentul in care eu treceam prin fata lui… ca doar pe acolo puteam. Am simtit dezgustarea foarte acut si tot ce am putut sa fac a fost sa ma uit indignata si nedumerita la el, iar el si-a cerut scuze zambind. Nu-mi puteam reveni din soc, indignare si dezgust. Un taximetrist care cred ca vazuse toata scena s-a oferit cu niste servetele, dar aveam. Cum traversam intersectia cu palmieri mi-am adus aminte de o alta intamplare din aceeasi zona, de data asta in statia ratb, cand am fost surprinsa de o rosie (care nici azi nu inteleg de unde a venit) ce m-a lovit cu o acuratete de invidiat, exact intre omoplati cat eu sedeam pe o bancuta asteptand autobuzul. M-am gandit ca mai lipseste sa fiu tintita de un chistoc aprins aruncat accidental, lucru de care am fost destul de aproape. In rest e frumos cartierul. Avem palmieri, beculete, gazon cu irigatie, borduri noi (odata la o vreme), proaspat asfaltat, parcari unde erau copaci, iar  oamenii sunt binevoitori…

Si ca o recomandare, ca tot vorbeam de biciclete, am vazut si eu filmul de animatie “Les Triplettes de Belleville” care a putut fi vizionat la petrecerea biciclistilor organizata de cei de la Portocala Mecanica, in aceeasi seara cu finalul competitei “Tour de France”. Mi-a placut foarte, foarte mult. Oricum pe mine ma impresionaza animatia 2D (a aparut in 2003, ca referinta, in 2001 aparuse Shrek 1). Insa filmul asta m-a coplesit, ca tot ce inseamna animatie de la constructia personajelor, la miscari de aparat, la montaj, muzica de exceptie, astfel incat a fost nevoie de foarte putine cuvinte pentru a transmite niste mesaje, mai mult sub forma unor metafore vizuale, pentru cei ce le pot percepe.

Daca ati avut rabdarea necesara si ati citit pana aici, va multumesc si va urez zile linstite de vara, filme care sa va stimuleze intelectul, carti pentru imaginatie, muzica pentru visare, prieteni pentru conversatii savuroase si creativitate pentru orice.

this much for now,

daniela