Posts Tagged ‘true story’

Nostalgie

September 18, 2011

Aseara eram acasa si mi-am dat seama ca in 2 saptamani nu o sa mai fiu acasa aici. Pentru prima oara am avut un sentiment de tristete legat de asta. Romanii sunt in general oameni nostalgici. Nu stiu exact cum ne comparam ca nostalgie cu alte culturi, dar sper sa invat depre asta mai multe in urmatoarele luni. Vineri seara am vazut la Hanul lui Manuc (care cred ca e un loc bun de adus straini, n-am stat la masa deci nu stiu cum e servirea, dar pare bun)  un film depre nostalgia romaneasca, cu clisee depre care am auzit, depre branduri de care am auzit multe povesti, plus eticheta “nu se mai fac lucrurile ca pe vremuri, nu mai e cum era odata.”, Metrobranding, o poveste de dragoste intre oameni si obiecte. “Vrei sa-ti multumesti nevasta, cumpara-i saltea Relaxa” A fost o fraza pe care am repetat-o tot restul serii, razand de fiecare data.  Nostalgie.

Noaptea a fost imapartita in mai multe opriri in subsoluri si pe acoperisuri si a durat pana dimineata, intr-un pub, la meciul de rugby Romania-Argentina, unde la 6.30 dimineata erau multi din oamenii pe care i-am cunoscut anul trecut, prin admiratia pe care o port acestui sport. Oameni speciali, care se pricep la ceea ce fac si care imi sunt foarte dragi. Atmosfera era frumoasa chiar daca Romania pierdea. Atitudinea noastra, asteptarile fata de performantele sportive pot spune multe.

Pana mi-am terminat berea meciul se terminase si-mi luasem deja la revedere de la mai toti oamenii care venisera, unii de acasa unii ca mine din oras. Afara era soare (cand am ajuns in pub era inca noapte)si vantul batea foarte placut iar in drumul pana la metrou i-am povestit celui ce ma insotea de scena din autobuz din ziua care tocmai trecuse:

“M-am urcat la Romana si lumea vocifera pentru ca in spate erau trei aurolaci. Soferul a deschis usile si cei trei si-au facut loc si au coborat. Un domn vocifera in continuare, jignindu-i. De pe trotuar unul din ei  arata cu degetul aratator pe obraz si spune: “Oameni suntem.” Era intr-adevar mai om decat cel din autobuz, care a continuat sa tipe la o doamna care le luase apararea, plus sustinatorii ambelor parti. Un forum general unde oamenii tin sa-ti spuna parera iar daca o spun destul de tare va fi si auzita, daca nu poate macar va fi aprobata de cineva din vecinatate. O doamna mai din fata autobuzului trage aer in plamani si zbiara cat poate: ” Taceti dracului din gura!!! Eu ma trezesc dimineata si lucrez x ore pe zi. Va respect linistea, respectati-o si voi pe-a mea!” Nu pot decat sa rad pentru ca e mult prea autentic. Ma simt parte dintr-un film romanesc.”

NOSTALGÍE, nostalgii, s. f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut. ♦ Dorință (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat.– Din fr. nostalgie.

La 3 fix am mutat ceasul la 4.

March 27, 2011

Dupa cum spuneam ieri inainte sa plec de-acasa, eu oricum tot la 10 ma trezesc chiar daca ma culc la 11 noaptea sau la 5 dimineata. Doar ca acum zecele e 11 si parca s-au intamplat prea multe de cand am plecat pana cand m-am inotrs de-acasa. A fost una din noptile alea la care daca ai incepe sa povestesti ai trage mult aer in piept de parca n-ai mai putea sa respiri pana la sfarsitul istorisirii, dar pe care il expiri in intregime in primul “paaaai…”. Senzatia aia ciudata, de apasare, ca nu poti cuprinde intr-un gand tot ce vei avea sa spui.  Ca e ca un film. Sau ca o carte de care tragi putin la sfarsit pentru ca nu vrei sa se termine. Imi mai vin in minte nopti la care am avut senzatia asta, de fapt perioade de timp de cam 24 de ore, pe care trecerea timpului nu le-a facut sa para mai putin interesante si intense. Pentru ca asta ma gandesc adeseori. Ca ma simt eu acum asa pentru ca sunt entuziasmata, pentru ca deabea m-am trezit din somn si sunt intr-o stare  mai emotionala pentru ca sunt nedormita si ma doare corpul si inca mai am alcool in sange. Dar nu e asta.

Sper sa scriu intr-o zi povestile astea, cu un amanunt moderat, sa fie scenarii, sa fie poate doar povestiri, sa-mi spuna cineva din exterior daca sunt interesante doar in capul meu, cum e pentru fiecare interesanta propria viata, sau e ceva putin mai mult.

Fragment:

” Am urcat scarile si am iesit din club. Sunt sigura ca aveam cumva o senzatie asemanatoare. Noi ne si intretinem un anumit dramtism pentru ca ne plac asa mult filmele incat uneori ne place si sa ne vedem in interiorul lor. ‘Parca suntem intr-un afis de film.’ ‘Da.’ am raspuns. Eu eram pe langa bicicleta mea portocalie, in bocanci si maneca trei sferturi cu vesta gri de fas peste. El avea esarfa si palarie.  Era 6…de fapt fosta ora 5. Am mers fara sa stim exact magazinul unde vom ajunge. El a intrat sa ia 2 cafele, eu am asteptat afara cu bicicleta. Intre noi era un geam mare si transparent, destul de curat. Pe partea din magazin era un frigider de inghetata, pus acolo si ca sa nu ai senzatia ca poti intra. Vorbim prin semne, chiar si doamna care face cafeaua mai intreaba daca vreau zahar, aratandu-mi pliculetele. Ma gandeam cum ma vad din magazin, pentru ca lumina care venea din interior era destul de puternica, iar afara nu se luminase inca, dar mai era putin. E asa de brusca schimbarea de la noapte la zi. Putin nu te uiti spre cer si se  lumineaza.(…) Incepuse sa picure. Am decis ca e momentul sa plec spre casa. Era deja lumina dar inca mai erau aprinse farurile masinilor. Am mers repede. Aveam esarfa pe cap. Duminica dimineata e asa liniste. Parcul e gol. Imi place senzatia asta de pustiu. E cam ca la mare, sau poate doar asociez eu asa pentru ca acolo m-au mai prins dimineti mai multe. Mi-ar placea sa fiu la mare pe 23 august.  Strada e goala. Totusi mai sunt cativa oameni matinali cu caini, sau spre serviciu. N-am mai fost niciodata la ora asta in parc. Am mai fost doar o data la o ora apropiata pe bicicleta, dar nu era bicicleta mea. Am iesit din parc, a fost prima oara cand am putut sa travesez direct la iesire, pentru ca erau foarte putine masini. Mergeam relaxata desi imi era putin frig si-mi batea vantul in fata, motiv pentru care trebuia sa pedalez mai tare. Stiam ca sunt aproape de casa, asa ca nu ma speria faptul ca imi simteam picioarele obosite, aproape epuizate de atat mers, pedalat, dansat. Aerul rece e placut dupa tot fumul de dinainte si parca imi curata plamanii. N-am fumat de loc in noaptea asta. Ma gandeam la creionul meu galben.”

______________________________20 days left!

February 1, 2011

 

Astazi este 1 februarie. Pe 20 februarie 2010, o zi in care eram probabil foarte plicitsita m-am decis sa incep un proiect in care sa-mi fac cate o poza in fiecare zi. Mie. Nu pentru ca ma consider frumoasa. Aproape dimpotriva. Am facut mai bine ca nu am cautat atunci pe net. M-as fi lasat imediat cand as fi vazut cat de multa lume face chestia asta. Exista site-uri speciale exact pentru proiectele astea. Cautati… sunt sute! Dar ma bucur ca nu am cautat si ca nu am renuntat. Am incercat sa ma uit peste cateva din proiectele de pe net si nu mi-au spus nimic. Atunci am inteles privirea unora cand ii intrebam ce parere au, sau nedumerirea cu care ma intrebau ei de ce fac asta.  Oricat de obositor ar fi fost cateodata, am stiut mereu de ce faceam asta. At a certain moment we stopped seeing ourselves in the mirror and the others stopped seeing us. We all started to see and remember each other just in pictures. Ceea ce pentru mine are foarte mult sens. Psihologic, proiectul mi-a facut foatre mult bine. A fost aporape terapeutic. Cu toate astea s-ar putea sa nu mai vreau niciodata sa-mi fac poza singura. M-am vindecat de boala asta si de cateva altele in ceea ce priveste in general imaginea.

Revin cu mai multe povestiri, observatii, relatari si multumiri in 20 de zile.

A Banana’s Special Christmas Thoughts II

December 26, 2010

A Banana’s Special Christmas Thoughts I

December 22, 2010

Mesaje de dincolo de usa blocului.(no comment)

December 3, 2010


 

On the way

November 11, 2010

Marti seara am decis sa onorez o invitatie facuta de mai mult timp. Asa ca, dupa o saptamana de tabara in care deabea am avut timp sa-mi vad bine fata in oglinda, am avut chef sa ma imbrac dragut, in negru, cu fustita, cu dres finut albastru, mini poseta, cu cizme, sa-mi dau cu niste blush in obrajori, un rimelut, alea alea.

Probabil ca se simte in atitudinea oricarui om cand se simte bine cu felul cu arata.

Asa ca ies din casa si ma indrept spre statia de autobuz pe la opt fara zece minute. In statie un domn cu parul alb si cu un caine alb imi zambeste si ma saluta. Salut inapoi desi nu-l cunosteam. Poate era un vecin. Eu nu prea imi stiu vecinii. A mers pana la prima strada si apoi s-a intors si mi-am dat seama ca ma privea. Eu mi-am pus castile in urechi si incercam sa ma uit in alta directie. Se intoarce, trece pe langa mine, ma priveste in continuare, si porneste cu catelul in cealalta directie. Vine autobuzul. Ma urc in spate. Ascult muzica. Dupa trei statii vad ca in spatele lui era autobuzul care ma ducea direct la Unirea. Cobor sa-l astept. In statie doi tineri de vreo 20 de ani imbracti in negru. Unul mai inalt, celalalt mai scund, cu gluga, barbos. Imi spun ceva plecand din statie. Eu nu aud, imi scot o casca, si spun “poftim” cu o fata nedumerita. Mai spune o data desi se mai indepartase de mine. Eu scot si cealalta casca si continui privirea nedumerita. Apoi aud: “Arati bine!” Cred ca a spus destul de tare, si asta m-a amuzat. Am spus: “Mersi! Si voi!” Mai face un pas apoi intoarce din noi privirea spre mine si ma intreaba descriind cu mana un cerc paralel cu solul: “Esti din zona?” Eu spun: “Nu.” Simplu si zambind. Am mintit. Ma urc in autobuz si cobor la Unirii. Stau  la semafor si cand se face verde alerg putin desi autobuzul plecase din statie si acum tocmai se oprise la semafor. Un domn imi spune: “Domnisoara, haideti in asta, ca pentru dumneavoastra deschide!” Eu: “Nu, lasati ca mai vine altul!” El “Si ce daca, asta e aici!” si se duce la sofer sa usa si bate, si spune “Haideti, pentru domnisoara” Soferul zice “Si ce?”, eu rad, si merg spre statie. Soferul deschide usa de la mijloc, in drepul careia ajunsesem si sar in autobuz, si domnul dupa mine, care astepta la usa din fata. Apoi incepe sa-mi spuna: “Trebuie sa profiti domnisoara, daca arati bine. Ia uite, va invat la prositii. Eu n-am masina. E cam greu sa inviti o femei in oras, sa-i zici ca dupa iei un autobuz si apoi schimbi cu 41…. In viata se sa inveti sa profiti.” Probabil a zis mult mai multe dar nu am inteles tot pentru ca radeam. Cand ajunge autobuzul la statia de la Hanul lui Manuc imi spune: “Aici sunt doua baruri, unul cu mancare, altul fara mancare, aici lucrez eu, sa vii sa ma vezi! Mihai pianistul!!!” Am dat din cap ca o sa vin. “Si azi in care sunteti?”, intreb. Coborat deja din autobuz imi zice:”Nici nu mai stiu”, dupa care mai spune odata”Mihai, pianistul!”

Eu am mai stat o statie in autobuz. Cobor, trec pentre pod. Nu stiam exact unde e localul. Il intreb pe un baiat care tocmai traversase in graba si acum era la un bancomat. Imi spune ca nu stie unde e. Multumesc zambitoare si plec. Apoi vad ca alearga dupa mine si imi spune putin gafaind: “M-a mai intrebat cineva, mi-am adus aminte, si parca a traversat in partea aia spre Lipscani, acum mi-am adus aminte, p-acolo tre sa fie.” “Eu stiam ca e mai pe partea asta!” “Da?, stai putin!” Si opreste un domn si o doamna pe strada ,cu o asa mare siguranta ca ei vor sti raspunsul, ca aveam impresia ca se cunosc. Domnul chiar a stiut sa-mi spuna exact. Ciudat. Eu le multumesc amandurora si ma indrept spre locatie. Cobor scarile. Intru, domnisoara de la intrare imi spune ca ma pot aseza la masa 5. Ma duc la bar. Imi iau un whiskey. Trebuia sa-l comand de la masa, dar n-am stiut. Ma asez si-mi aprind o tigara, si ma tot uit spre intrare. Un domn cu palarie ma intreaba de la vreo 3-4 metri distanta: “Singurica? Da’ ce nu mai sunt barbati?” “Sunt” spun eu. A mai spus ceva, dar n-am inteles exact ce. M-am dat seama ca era deja a cincea  comunicare cu o persoana pe care nu o stiam in mai putin de 40 de minute.