Posts Tagged ‘TV shows’

Demult, in 2004

January 31, 2011

Am vazut ca a aparut Shameless US. Primul gand a fost asta inseamna ca trebuie sa existe o varianta uk mult mai buna. Asa ca am cautat pe wiki sa vad ce e cu varianta originala. Am vazut ca sunt deja 8 sezoane si ca trebuie sa incepa  9 in mai. Am cautat sa vad un sample pe youtube dar am gasit to pilotul. Awsome. Din 2004. Adica, va suna recent dar inseamna acum 7 ani…cand britney spears se marita in las vegas, cand era in top “i miss you” de la blink 182, si “accidentally in love” de la counting crows, cand  a castigat basescu presentia si rula in cinematografe closer, million dollar baby si eternal sunshine of a spotless mind. Demult. E foarte skins-ish, mai ales pentru ca e stilul britanic dar si ca dialog si pentru ca asta am eu ca reper acum in minte, dar nu atat de cool ca imagine ceea ce e foarte normal de inteles. Am auzit ca e ok si varianta us, chestie pe care n-o pot spune despre skins. La the office de exemplu varianta us  mi s-a parut foarte tare, la uk n-am putut sa ma uit. Poate ca era prea hard core pt mine.

Acum am 8 sezoane de vazut  pentru atunci cand nu am alte activitati intelectuale, mai ales acum cu sesiunea si apoi cu altele. Si in plus..vorba lui matt leblank 24 de episoade, adica 4 sezoane in uk. asta inseamna in us 1 sezon. Asa ca va fi ok. Daca mai am chef si timp sa vad si us-ul dupa, mai bine ca se mai strang episoade.

Am mai inceput sa ma uit la episodes, e simpatic dar nu e genial si la bob’s burgers, animatie, chiar amuzant.

Nu va temeti de dependenta de tv-shows, it is not the dark side.

This much from daniela rhu: have fun watching!

It’s no Scrubs, no Grey, no House.

November 25, 2010

Filmele, din nou, m-au extirpat din realitatea cotidiana locala. E vina mea. Ma atasez prea mult. Si apoi rad cand imi povesteste bunica, plina de patos, ce se intampla in filmele indiene la care se uita in mod cotidian. Sunt la fel. In spitalele din Bucuresti nu e ca-n Scubs, sau ca-n Grey, sau ca-n House. De fapt nu e in asta in care am fost eu. In asta e mai mult ca in Moartea Domnului Lazarescu.  Dar mai putin extrem. Sunt si oameni de treaba, si asistente dragute si medici foarte simpatici.  Dar sunt si camere cu 7 paturi in loc de 5 in care le e frica oamenilor sa aeriseasca (pt ca le e frica sa nu raceasca daca stau in curent). Sunt si mai grav oameni care sunt internati in paturile de pe hol, care probabil au venit de la urgenta. De obicei sunt oameni in varsta si tristi. Care nu prea au cu cine sa vorbeasca. Care ar vrea sa-si povesteasca toata viata de parca ar trebui sa se faca un film dupa ea (asta e efectulpsihologic al melodramatizarii oricarei povesti la tv). Eu credeam ca asta e doar importanta pe care si-o dau artistii, ei crezand ca viata lor personala ar fi interesanta pentru altii. Si in timpul in care isi povestesc toata viata, se ajuta intre ele. Eu am stat intr-un salon cu doamne. Si se creeaza un fel de bonding, cam cum au barbatii in armata, ele se pot intalnii apoi si depana amintiri despre cum era in spital. Se ajuta intre ele, sa se ridice din pat dupa operatie. Schimba impresii despre muraturi, copii. barbati , sanatate. Una dintre ele spunea: “Tu trebuie sa fii propriul tau doctor , sa ai grija de tine si sa bei ceai!”  Poti s-a contrazici o afiratie ca asta?

E mult mai trist in spitalul asta, pentru ca oamenii sunt mai tristi. Pentru ca nu nu vezi cand stagiarii incearca sa faca cel mai mare doctor din lume, pentru ca nu-ti sunt prezentate cazurile astfel incat sa se extraga pentru tine din ele o invatatura de viata cu care sa nu poti sa nu relationezi. Pentru ca majoritatea dintre noi( si asta e bine) nu suntem un mister medical, de care sa se ocupe o echipa intreaga de diagnosticieni. Ci poti fi doar un granulom de fir. Si sa mergi cu picioarele tale sa te asezi pe masa de operatie, si sa vorbesti cu doctorul de Leonard Cohen si Bob Dylan in timp ce esti sterilizat. Si sa ai doar o atestezie locala, fara nici un fel de perfuzii, nici un calmant, pentru ca nu te doare nimic. Sa bati palma cu doctorul dupa ce si-a dat jos manusile si sa-ti spuna ca a mai scos un fir. Si sa cobori de pe masa sa astepti brancardierii sa te duca la tine in salon si sa te vezi in tavan cum mergi ca un travelling. Iar apoi sa dai niste telefoane si sa adormi. Asta a fost operatia mea.  Si eu am tendinta sa fiu mai melodramatica decat trebuie. Sa ma plang mult mai mult decat trebuie. Ma enerveaza groaznic ca din nou nu voi putea face efort pentru o vreme. Dar va fi ok. Pe 14 septembrie 2009 am scapat de o peritonita groaznica. Asa ca oricat m-as plange eu, imi dau seama  din cand in cand ca e mult mai bine decat pare.

I’m home, I’m healing, I’m wireless.

Probleme

October 26, 2010

Am o problema cu un personaj. E un personaj dintr-un tv-show. O aveam de ceva timp. A fost un moment in care m-am gandit sa o exprim creativ, sa fac un episod din A banana’s thoughts despre asta, dar prefer sa scriu pur si simpu despre ce e vorba. Problema mea nu e ca  el minte, toti barbatii mint, asa li se pare lor ca sunt mai stapani pe situatie…dar asta altadata. Nu e ca poate lipsi atat de mult timp de acasa si de la serviciu fara ca nimeni sa-si dea seama ca nu e nici acasa, nici la serviciu, nici la femei. Nu e ca isi poate intretine familia cu tot ce inseamna ea, si intr-un sezon si o casa in plus doar dintr-un salariu de detectiv /analizator de pete de sange. Nu e ca omoara oameni, pentru ca e un spirit justitiar, si ii da aura de erou secret, de confidentialitate cu privitorul serialului, e…bine gandit. Nu e ca vorbeste cu tatal sau care e mort de multa vreme, deci o parte din constiinta lui, care-i mai spune din cand in cand un fel de “don’t go into the dark side”. Nu e nici macar ca-i pot auzi gandurile. Se pare ca asta e una din fateziile oamenilor, sa auda gandurile celorlalti, care pentru Mell Gibson in filmul ala cu femeile s-a dovedit destul de stresant. Ceea ce ma deranjeaza la Dexter este ceva ce nu inteleg. El printeaza imagini cu victimele unui individ caruia urmeaza sa-i curme viata. Deci in afara ca se documenteaza, el descarca poze, le pune pe stick si se duce si ii zice lu’ tanti de la printcenter: “Alea din folderul Robert Brunner”? Sau le printeaza cumva prin departament si nu-l intreaba nimeni ce face cu ele, nu-l vede nimeni? Si cel mai mult ma intreb, de ce le printreaza pe foam board? Putea sa le puna si pe hartie de-mpachetat mezeluri.  Pentru cele 2 minute cu speach-ul lui, ala oricum debea apuca sa le vada, si dupaia da coltul. Adica nu e ca si cum dupa se intalneste cu amicii lui si le spune: “Bai frate, Dexter asta tacnit rau, nici nu inteleg cum m-a prins ca eu le-am hacuit pe-alea, dar ce printuri bune avea, se vede ca-si da interesul. Profesionist, ce mai…”

Si dupaia ce face cu ele, le arunca? Le pune in aceleasi saci cu victimele?  Le da foc? Sau le tine acasa in cutii? Le tine pentru un vernisaj  “Expozitia Retrospectiva a decedatior din Miami 2006-2010”?

Eu daca ar fi sa fac ce face el sigur as face un slideshow. Discret, frumos, poate chiar cu nume la fiecare victima, scris cu un font frumos( un comic sans, ca tot e fontul diavolului ) gen lucida handwriting, sa scoata umanul din el pentru ultimele clipe de viata. Si daca tot e slideshow as pune si muzica, dupa caz. Acum daca stau sa ma gandesc mi-ar si parea rau sa-l sterg dupa. Deci probabil as face dvd-uri. La naiba …acum ce fac cu dvd-urile….?

New episodes

October 6, 2010

My first comic!

May 16, 2010

Din lumea cliseelor

April 9, 2010

Le vreau pe toate si chiar mai mult, vreau sa le am fara sa le caut, fara asteptare, fara premeditare pentru ca mi s-au bagat in cap si mi s-au instalat pe creier definiv. Toate cliseele din filme, din seriale, din reclame. O daaa, serialele alea care au o voce la sfarsit care trage concluzii de viata de te te emotioneaza pana la lacrimi in timp ce dau cadre cu personajele in momentele lor grele sau cum au trecut peste momentele lor grele…stii ce se intampla, stii cum actioneaza asupra ta pentru ca sunt situatii si cuvinte cu care oricine poate empatiza, dar totusi te lasi, iti dau doua lacrtimi, se termina si ramai cu ochii umezi in gol spre ecranul negru. Sceen saver. Si te gandesti ca si tu vrei. Poate nu tu, poate doar eu. Eu vreau. Vreau toate cliseele vandute. Vreau grupul de prieteni care sa umple perfect o camera, cu care sa poti sa te plimbi, sa glumesti,sa razi, sa te joci,sa dansezi, sa te certi, sa plangi ,sa gatesti, sa mananci, sa bei vin, sa te uiti la filme, sa stea aproape de tine si sa fie mereu pe capul tau, sa te accepte. Vreau iubitul perfect: sa arate bine, dar nu cu mult mai bine decat mine, sa fie destept, relaxat, sa-si doreasca sa ma faca fericita, sa-mi aduca flori fara nici un motiv, sa se joace cu mine, sa-mi faca masaj, sa ma inteleg cu familia lui, sa danseze, sa inoate, sa-i placa sa se plimbe cu mine, sa nu-si doareasca mai mult decat pe mine, sa-si doreasca sa aiba copii, sa ma faca sa-mi revin din orice intristare, sa ma faca sa uit de tot cand suntem impreuna. Vreau vacantele ideale cu culori saturate cu plimbarie seara pe plaja desculta, cu dansat pana dimineata, cu apa limpede, cu muzica buna, cu peisajul muntilor clari dimineata pe geam. Vreau parul aranjat de dimineata. Vreau pielea bronzata, neteda si stralucitoare. Vreau intalnirile perfecte de familie cu mancaruri delicioase cu decoratiuni de sarbatori. Vreau conversatii interesante cu oamenii pe care ii intalnesc. Vreau sa stiu mai mult decat am citit sau vazut. Vreau sa am dintii albi. Vreau casa perfecta cu mobila de la IKEA si cu ferestre mari si luminoase, biblioteca perfecta cu cartile pe care le-am cititi si pe care vreau sa le citesc aranjate in ordine alfabetica pe discipline si edituri. Vreau dulapul ala mare cu multi pantofi. Vreau cantitatea perfecta de drama incat sa-mi dau seama ca de fapt o duc chiar bine.

Si cu toate astea stiu ca ma voi multumi mereu cu mult mai putin. Si mai stiu ca daca as trai intradevar in lumea mea perfecta mi-as dori mereu altceva, altundeva.

And sing…

March 17, 2010

Ma uitam la episodul 6, sezonul 4, din serialul britanic Skins si ma gandeam cat de fucked up au ajuns toate personajele. Trist este ca reflecta atitudinea si mai ales evolutia atitudinii adolescentilor pe o perioada si nu este doar ca sa fie mai mult, ca sa se uite tinerii. Oricum, m-am bucurat ca a avut un final putin mai optimist decat majoritatea episoadelor din ultimele sezoane.

Si pentru ca tot e toata isteria asta cu ukulele, ma bucur ca i-au invitat pe cei mai buni si anume The Ukulele Orchestra of Great Britain, ca sa cante impreuna cu JJ unul din hiturile anilor 80′ “True” a formatiei Spandau Ballet… e una din melodiile alea pe care o poti fredona dar nu te intereseaza chiar a cui e (sau poate sunt eu ignoranta cand spun asta).

Oricum cel mai tare moment muzical din skins este si ramane sfarsitul sezonului 1 in care mai multe presonaje canta melodia Wild World, a muzicianului cunoscul sub pseudonimul de Cat Stevens. E de observat ca raman cu interpretarea in aria britanica.

Skins ramane in continuare un serial la care merita sa te uiti si numai pentru imaginea atat de diferita si de fotografica, pe care o are, care diferentiaza aceasta productie de orice alt serial cu adolescenti ever made*.

The british,they do it diferent, they do it better!

So here trey are, both of the musical moments. Enjoy!

*later add: e sigurul serial pe care il stiu eu la care odata  la 2 sezoane se schimba cast-ul. In aprile vor incepe castingul pentru szonul 5.  Deabea astept noile personaje care vor constitui a treia generatie din Skins.

Let’s dance it out!

January 30, 2010

Exista unele scene din filme care sunt facute, cred, special ca sa ridice moralul publicului. Pentru mine sunt scenele cu dans(in filmele in care nu asta predomina). Cele cateva link-uri de youtube sunt niste exemple de dansuri care imi dau mereu o stare de bine.

Chiar daca e un moment bun dintr-un film mediocru,

mai ales daca se si canta

sau daca vine sub forma unui flashmob  intr-un moment tensionat…

daca e doar foarte cool facut,

sau daca sunt vechi prieteni care ma distreaza de fiecare data.

Hope you enjoyed it like i did!

Continuarea sfarsitului

December 8, 2009

Este absolut clar ca industria serialelor se hraneste din posibilitatea de a continua la infinit un scenariu. Fie ca-ti spune ce s-a intamplat dupa ce s-a terminat o anumita perioada din viata pesonajelor, fie ca ia un alt personaj si arata evolutia lui in acelasi mediu, fie ca spune povestea de dinainte sa se cunoasca personajele….o spun. Pentru ca seria anterioara a avut succes aleg o alternativa de a lungi serialul. Mie nu-mi place asta. Cum ar fi fost sa existe sezonul 11 din Friends? Oribil. Sau sa continue Seinfeld…  ewww. Oricat de mult te atasezi de personaje, de glume…la un moment dat trebuie sa se opreasca. Pentru a nu deveni penibil. Dupa muuulti ani de productie trebuie sa te opresti si sa mai faci si altceva pentru ca altfel se va observa sfortarea de a mai stoarce inca niste bani din ceva care deja a avut tot succesul pe care l-ar fi putut avea. Si pana la urma te adresezi aceluiasi public caruia i-ai aratat deja un sfarsit.

Asta s-a intamplat cu Scrubs. Dupa ce Sezonul 8 a avut unul din cele mai reusite sfarsituri de sezon, dar mai ales de serial, din cate am vizionat eu, a revenit cu sezonul 9. Am vazut primele 2 episoade dar nu vreau sa ma mai uit, pentru ca mi se pare un abuz adus fanilor.

Daca totul s-a terminat atat de bine si frumos, chiar avem atat de mult nevoie de o continuare mediocra?

(Daca Jerome Bel a facut The Last Performance si Show Must Go On, nu inseamna ca le va reusi tuturor aceasta performanta, de care imi aduc eu mereu aminte cand ma gandesc la sfarsituri si continuari.)

This much for now!

it begins with this much

June 2, 2009

Asa de inaugurare as vrea sa prezint ceva ce poate unora va este deja cunoscut, dar avand in vedere ca eu l-am descoperit deabea acum vreo 2 luni, poate mai sunt altii care il vor decoperi acum. Se numeste Monkey Dust si este un tv-show britanic de animatie produs intre 2003-2005 ai carui principali scriitori si creatori sunt Harry Thompson si Shaun Pye. Numele reprezinta show-ul cu desavarsire, unele idei mi se par aproape geniale iar stilul realizarii animatiei fac doar sa amplifice toata satira si umorul negru. Episoadele au durata cam de 30 de min si exista doar in numar de 18, productia fiind incetata in 2005 din pricina mortii lui Harry Thompson (cancer la plamani inoperabil, chiar daca acesta era nefumator). Una din secventele mele preferate este aceea de la inceputul episodului 2 din S01 cand se incearca gasirea unui nume cu mai mult potential comercial pentru  “God”. Va las atunci pe voi sa descoperiti personajele pentru ca eu nu as putea sa aleg unul preferat despre care sa vorbesc.

Iar aici este prima secventa pe care am vizionat-o, descoperita intamplator pe youtube dar care m-a cucerit imediat.

And the music is realy, realy nice!

Hope you will enjoy it as much as i did.

This much for now,

Daniela